Despre levitatie

despre-levitatie

Fratilor, am iesit! Practic sunt liber. Probabil cei doi cititori ai acestui blog au observat absenta mea mult prea indelungata. Restul omenirii a experimentat si ea o stare de fericire pe care nu a reusit sa o atribuie unui factor exterior. Sa stiti ca lumea se vede cu totul altfel printre gratiile unei “rezerve” de spital. Stiu. Stiu ca saloanele in care v-au cazat pe voi nu au gratii la usi si ferestre. Asta pentru ca voi nu sunteti importanti, sunteti niste oameni medii, oameni care nu s-au remarcat prin nimic bun sau mai ales prin nimic rau. Eu sunt mult mai important. Nu pentru marimea exagerata a penisului, nici pentru marimea exagerata a cerebelului, cred ca pur si simplu asa m-a clasificat comisia medicala. La cateva zile dupa ce m-a adus politia la spital (dupa cum aveam sa aflu ulterior) am inceput sa constientizez realitatea din jurul meu. Mainile imi erau stranse pe langa corp, picioarele imi stateau neobisnuit de aproape unul de celalalt, eram cu fata priponita intr-un perete moale si culmea, simteam ca ma sufoc. Durerea surda dar intensa dintre picioare m-a indemnat sa imi constientizez coaiele. Pareau facute chisalita. Cel mai rau era ca nu ma puteam misca, nu imi puteam aduce membrele intr-o pozitie in care sa vad daca mai avem bijuteriile familiei sau nu. Initial m-am gandit ca le mai aveam, doar durerea nu se putea naste din senin. Apoi mi-am adus aminte ca nu e chiar asa. Persoanele care au lipsa diverse parti ale corpului le constientizeaza ca si in vremea in care le aveau, au tendinta sa le foloseasca ca si in vremea in care le aveau, le simt si simt durerea in aceste parti fantomatice ale corpului. Poate nu e evident, dar am cunoscut multi oameni ciuntiti cat timp am fost internat prin Spital. Spun Spital pentru ca e ca o a doua casa, e ca o copilarie alternativa pe care o traiesc inca din adolescenta. Asa cum un parnaias se poate lauda cu bucati mari din viata petrecute in parnaie, ceea ce ii aduce stima si respect, asa si eu ma pot lauda cu aproape jumatate din viata petrecuta langa ceilalti bolnavi mintali. Ma refer la cei din spital, nu la cei din guvern. Asa cum spuneam persoanele care au lipsa diverse parti ale corpului le constientizeaza. Daca era si cazul meu? Daca constientizam o durere cumplita de la niste coaie fantomatice? Aici mai era un aspect. Dupa cum ma stiam eu, nu aveam cum sa tin picioarele atat de apropiate, nu le-am putut tine niciodata. Daca as fi incercat, o presiune incepea sa se acumuleze in zona inghinala, ma treceau sudori reci, o durere surda se instala la nivelul bijuteriilor si pana la urma raschiram piciarele si lasam nestematele sa respire. Deci era posibil. Chiar ma resemnasem cu gandul, dar incercam totusi sa imi misc membrele, sa ma retrag cu fata de la zid si sa imi fac un inventar al celorlalte parti ale corpului. Mai fusesem restrictionat de multe ori, deci stiam din experienta ca normele prevad anumite proceduri pentru restrictionare, in nici un caz nu trebuie sa iti puna viata in pericol. Trebuie sa te lase sa respiri, sa iti poti misca alternativ membrele pentru a nu favoriza aparitia trombilor, trebuie sa ai suficient spatiu si camera trebuie sa fie ventilata. Canci! Eram legat fedeles si nu ma puteam misca decat “macro”, ca o omida infecta, pe jumatate strivita de buldozer, pe jumatate inghitita de sarpe. In plus lipsa de aer devenea acuta. Probabil cat timp am fost inconstient nici nu am avut nevoie de prea mult oxigen, acum cand incercam din rasputeri sa imi fac loc in coaja subtire ce ma despartea de libertatea totala probabil nevoia de oxigen devenea din ce in ce mai mare pe masura ce ma agitam, posibil datorita creierului, posibil datorita ritmului din ce in ce mai accelerat al inimii. Ati experimentat vreodata puls de 200 si peste? Probabil ca nu. E nashpa. Pe langa cauza naturala, fiziologica, electrica, aceasta stare de balbaiala a inimii mai poate fi declansata si de spaima, de emotie sau de furie, stari pe care le experimentam rand pe rand si toate odata, amestecate sau din contra, foarte individualizate. Nu imi dau seama cum si cand, dar la un moment dat nimic nu a mai contat. Nu ma mai simteam nici o emotie, dar durerea s-a imprastiat de la coaie in restul corpului. Nu mai puteam fi atent la inima, la restrictii sau la mediu, mintea imi invadase corpul, se extinsese de la firele de par din varful capului pana la varfurile degetelor de la picioare, parca impartind intelepciune tuturor celulelor din corp, creand legaturi exotice atat intre celule apropiate cat si intre zone complet diferite ale corpului. Durerea era intensa, dar placuta, era ca atunci cand constientizezi imensitatea universului, carceii creierului revarsati in citoplasma tuturor celulelor, nucleul frecat de ribozomi si de peretele celular. Cu timpul durerea nu a mai contat, si mediul a devenit fluid, lumina a inceput sa imi strabata corpul si in sfarsit am reusit sa imi destind toate celulele corpului. Chiar o senzatie placuta, as putea spune. Asa m-au gasit vreo opt ore mai tarziu, cam in aceeasi pozitie de la inceputul povestirii, dar plutind cam la un metru si jumatate de sol. Da, nu mai beliti ochii asa, nu stiu cum s-a intamplat, dar a scris si in ziare. Eu cica recitam ceva intr-o limba necunoscuta, si daca ma atingeai oricat de putin alunecam imediat in partea cealalta de parca nu as fi avut nici un fel de frecare. Au venit boii in halate albe, directorul clinicii, spitalului etc. Cica la momentul in care m-au eliberat din stransoare a fost o clipa de suspans si apoi, cand nimeni nu mai credea, am plonjat catre sol. De acolo imi aduc si eu aminte iar tot ceea ce se intampla in jurul meu. Interactiunea cu mediul a fost dura. Lumina parca ma frigea pe masura ce se retragea din corpul meu. Durerea a redevenit localizata si insuportabila. Creierii imi oscilau in cap si nici macar limba nu parea sa poata sta locului. Dupa aceea imaginea care mi-a ramas in minte a fost lumea vazuta printre gratii. Din spatele lor, ca sa fiu mai clar. Totul este foarte clar in situatii de genul asta. Lucrurile externe isi pierd gradele de importanta, totul este la fel de important. In acest fel iti poti permite sa evaluezi clar situatii complicate, sa lansezi prognoze si sa evaluezi sanse. Si asta zi de zi, pana cand comisia a hotarat ca nu mai sunt un pericol.

PS: Multumesc si pe aceasta cale familiei si prietenilor care au reusit sa faca posibia reintegrarea mea in societate. Mii de multumiri.

7 Responses to “Despre levitatie”

  1. Adi Says:

    Muie la iehovisti, mormoni si atei!

  2. haberini Says:

    Muie este un cuvant pios spus cu credinta si frica de Dumnezeu? A stai, am uitat, tu si cand gresesti ai dreptate!

  3. Adi Says:

    Nu este pios… dar este cu dragoste si abnegatie.
    Iti dai seama ce sacrificiu imens trebuie sa fac pentru a le oferi ateistilor o… sansa:)

  4. haberini Says:

    Narcis, mai esti?🙂 m-am uitat acum pe blogul tau si e foarte “al tau” si scris pentru tine:), bafta in continuare!

  5. Adi Says:

    Mersi.

  6. cheguevargas Says:

    mc

    • haberini Says:

      Ti-ai limitat accesul pe blog? Naspa.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: